Sunt iarăşi în faţa unei decizii importante din viaţa mea şi
nu ştiu dacă drumul care mi se aşterne sub pas e drumul meu, e drumul pe care
trebuie să merg. Mi-am dat o mie de motive să merg mai departe. Mi-am dat însă omieşiunu de motive să mă întorc. Dar cel de-al omieunulea motiv este unul care poate migra foarte uşor
dintr-o parte în cealaltă. Pentru că nu-i pasă în ce sens va trebui să parcurg
acest drum. E doar drumul meu. Pentru o clipă mi-am dorit să mă oprească. Următoarea clipă m-a făcut
să mă urăsc pentru că mi-am dorit. Şi, desigur, voi merge mai departe. De ce am
crezut că mă va putea întoarce tocmai cel de-al omieunulea motiv, când celelalte o mie
n-au putut-o face? Poate pentru că era singurul care ştia că nu mint. Şi că nu
înşel. Şi că odată plecată pe drum, indiferent cum va fi acest drum, nu mă voi
mai întoarce. Nu e nicio logică în raţionamentul acesta. De fapt nu a fost
decât o dorinţă, nu un raţionament.
Dar tot ce se întâmplă are un sens.
Rămas
bun!
Mâine, poate, voi şterge acest post. Sau, poate, îl voi lăsa
ca piatră de hotar… voi şti că dincolo de ea întoarcerile sunt inutile. Ca şi
regretele… tardive, dureroase şi inutile… Punct. Şi de la capăt. Cu literă mare,
ca la fiecare început de frază.
